UNIREA MOLDOVEI CU ŢARA ROMÂNEASCĂ
FORMAREA STATULUI NATIONAL ROMÂN






În adunarea ad-hoc a Moldovei, cât şi a în cea a Ţării Româneşti, fuseseră aleşi toţi fruntaşi unionişti, dintre aceştia nu lipseau în Moldova M. Kogălniceanu, Vasile Mălinescu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Anastase Panu, iar în Ţara Românească foşti exilaţi din 1848, în frunte cu C. A. Rosetti, şi N. Golesu, A.G.Golesu, G. Magheru. În cele două Adunări erau alese figuri reprezentative ale ţărănimii ca Ioan Roată, Tănase Constantin, Mircea Mălăeru şi Gheorghe Lupescu.
În amândouă Adunările, moşierimea avea majoritatea, mai ales că ei i se alăturau cea mai mare parte dintre reprezentanţi clerului, precum şi candidaţi al căror succes fusese asigurat în Ţara Românescă de Alexandru Ghica. Grupările politice din Adunările ad-hoc existente în întreaga perioadă a formării statului naţional erau următoarele conservatorii, conservatorii moderaţi şi liberali de diverse nuanţe. În anii luptei pentru Unire, liberalii radicali munteni, în frunte cu C.A. Rosetti, ca şi liberalii democraţi moldoveni, conduşi de M. Kogălniceanu au avut ca trăsătură pozitivă faptul că au făcut apel la mase, organizându-le acţiunile. Profesând un program avansat de revendicări, limitat însă în privinţa chestiunii agrare, ei au reuşit, în mod firesc să strângă masele în jurul lor. Puterea grupării liberal-radicale stătea tocmai în această mişcare de mase pe care a reuşit s-o antreneze prin lozincile şi programele democratice pe care le enunţa. Dar, deşi militau împotriva rânduielilor feudale, pentru drepturi şi libertăţi burghezo-democratice, aceştia au căutat să canalizeze avântul revoluţionar al maselor orăşeneşti şi ţărăneşti, să-l utilizeze în folosul burgheziei şi să limiteze dorinţa de dreptate socială doar la lupta împotriva privilegiilor boiereşti, şi aceasta nedusă până la capăt. Adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească şi-au început activitatea prima la 22 septembrie - 4 octombrie 1857 ţi cea de-a doua la 30 septembrie-12 octombrie1857. La Bucureşti, conducerea Adunării a fost aleasă numai dintre aripii stângi a partidelor naţionale. Alături de vicepreşedintele Nicolae Golescu, au fost desemnaţi secretari C.A. Rosetti, Ştefan Golesu, C.A. Creţulescu şi D. Brătianu. După votare Unirii a început să se remarce o regrupare a forţelor din Adunare în sensul unei coalizări a conservatorilor şi a conservatorilor moderaţi. Votul pentru Unire pe care l-au dat ambele Adunări a avut o deosebită însemnătate în desfăşurarea ulterioară a luptei unioniste. După ce Adunările ad-hoc şi-au exprimat votul de Unire, deputaţi ţărani au ridicat revendicările lor.
În Moldova deputaţi pontaşi au depus o jalbă, adevărat monument literar, în care-şi descriau suferinţele şi cerea dârzi îndreptarea situaţiei lor, îndeosebi prin desfiinţarea boierescului şi împroprietărire. Ţăranii mai cereau în jalba lor ca „săteanul să fie şi el pus în rândul oamenilor, să nu mai fie ca până acum asămăluit cu dobitoacele necuvântătoare”.
La începutul anului 1858, potrivit dorinţei şi îndemnurilor boierimii reacţionare din cele două ţări, şi exprimând acordul puterilor semnatare ale tratatului de la Paris din 1856, un firman turc punea capăt existenţei Adunărilor ad-hoc, problema Unirii şi viitoarei organizării a Principatelor trecând din nou în discuţia diplomaţiei europene. Pe plan extern, dacă Rusia continua să susţină cauza Unirii, Walewski, ministrul de Externe al Franţei, se arăta dispus la compromisuri cu Turcia. Conferinţa de la Paris s-a deschis la 12-22 mai 1858. Delegaţii turc şi austriac s-au declarat potrivnici Unirii, în timp ce Kiselev, reprezentantul Rusiei, lua o poziţie categorică în favoarea îndeplinirii dorinţelor poporului român. Principala putere duşmănoasă Unirii Principatelor a fost Austria. Kiselev, delegatul rus, a apărat cu energie revendicările româneşti. La 7-19 august s-a semnat Convenţia între cele şapte puteri garantate privind organizarea definitivă a Principatelor. Prin Convenţie se hotăra ca Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să rămână sub suzeranitatea sultanului şi sub graniţa colec-tivă a puterilor. Problema fundamentală a Unirii nu era rezolvată, deşi se creau unele premise care vor ajuta la rezolvarea acestei chestiuni de viaţă a poporului român.
Lucrările Adunării elective moldovene au început la 28 decem-brie 1858-9 ianuarie 1859, sub preşedenţia lui Petrache Roset Bălănesu. Principiul Unirii, votat de Adunarea ad-hoc, nefiind luat în consideraţie în totalitatea luide Conferinţa dela Paris din 1858, a fost repus în consideraţie în totalitatea lui electivă. Adunarea clectivă număra 55 de deputaţi, dintre care 33 erau membri ai partidelor naţoonale, ceilalţi formau două grupări. O grupare sprijinea pe fostul domnitor Mihail Sturdza, iar a doua pe fiul aces-tuia Grigore Sturdza. În ziua de 5-17 ianuarie 1859, Adunarea electivă s-a întrunit spre a alege pe domnitor. Era un singur candidat Al.I.Cuza. Alegerea s-a făcut prin vot deschis, întrunind unanimitatea voturilor celor prezenţi -48-a fost proclamat domn al Moldovei de către preşedintele Adunării.
După depunerea jurământului , M. Kogălniceanu l-a întâmpinat pe domnul ales cu cuvinte simple, dar pline de semnificaţie: Alegându-te pre tine Domn în ţara noastră am vroit să arătăm lumii aceia ce toată ţara doreşte:la legi nouă, om nou... Fii dar omul epocii..., fă ca legea să fie tare,iar tu Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepasători sau răi.
Consulul francez arăta că alegerea colonelului Cuza este victoria deplină a ideilor înaintate şi liberale, iar vechiul sistem de corupţie şi-a trăit traiul.Veste alegerii lui Cuza, cunoscut prin activitatea sa progresistă din trecut, a produs o puternică impresie în rândul maselor.
Consulul Churchill arăta că între lozincile strigate de mase erau cele de: Jos Boierimea, Jos consevatorii, Trăiască Egalitatea, Trăiască Unirea, Jos turcii, etc.
Vestea alegerii lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei a fost primită cu bucurie şi în Ţara Românesca. Soluţia alegerii unui singur domnitor în ambele principate apăruse după ce Conferinşa de la Paris din 1858 nu rezolvase dorinţa de unire a poporului Român, exprimate prin Adunările ad-hoc. Într-o scrisoare trimisă de D. A. Sturdza către Al. Golescu se arată că moldovenii doreau, ca şi Muntenii, să adopte aceleaşi instrucţiuni pentru alegerea domnitorului, să reînoiască votul pentru Unire aşa cum au făcut şi moldovenii. Delegaţii moldoveni, C.Negri, N.Catargiu au avut confătuiri cu reprezentanţi partidei naţionale muntene, unde trebuie să se fi pus ţi problema Unirii, în persoana aceluiaşi domnitor.
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859 deputaţii au votat în umanimitate ca domn pe Al. Ioan Cuza. Alegerea lui Al.I.Cuza ca domn nu însemna numai triumful ideii Unirii, ci si un pas important în lupta pentru progres. Unirea a fost primul pas pe calea înfăptuirii statului unitar român, premiza cuceririi independenţei şi suzeranităţii României în 1877.
Puerea executivă era deţinută de un domn, ale cărui vederi erau acelea ale progresului. Pentru a desăvârşi Unirea şi a înfăptui programul de reforme, Cuza a căutat să folosească divergenţele dintre grupările politice burgheze şi moşiereşti spre a-şi crea acest partid de centruşi să cârmuiască personal.
Alexandru Ioan Cuza a fost numit simbolul unităţii naţionale. În anii 1859-1861, activitatea politică a avut un caracter comun, deşi s-a menţinut separaţia din punct de vedere administrativ. În 1860, Comisia Centrală a dezbătut şi votat un proiect de lege rurală ale cărui prevederi oglindeau poziţia majorităţii ei reacţionare, ţărănimea fiind spoliată de pământ. În 1860, guvernul Kogălniceanu a desfiinţat bătaia la sate, a înfiinţat judecătoriile săteşti, a aplicat practic o nouă lege a recrutării, a înfiinţat Universitatea din Iaşi, a adoptat o lege ocrotitoare pentru slugi.
În cei trei ani următori îndoitei alegeri, procesul de constituire a statului naţional Român s-a desfăşurat pe diferite planuri.
Politica Externă a Principatelor Unite a înregistrat în anii 1859-1861 un şir de succese. Unirea a fost desăvârşită, autonomia consolidată şi totodată se pregătea viitoarea neatârnare. Procesul formării statului naşional independent român era în desfăşurare.


Bibliografie

ISTORIA ROMÂNIEI VOL IV-Editura Academiei Republicii Române 1964-Formarea şi consilodarea orânduirii capitaliste (1848-1878)