Educaţia pentru toţi
Încadrarea copilului preşcolar într-un program de grădiniţă reprezintă o premiză necesară, dar nu suficientă pentru a-i stimula dezvoltarea personalităţii.
De aceea educaţia preşcolară o încadrăm în viziunea educaţiei pentru toţi.Este nevoie de dezvoltarea unui parteneriat real funcţional între grădiniţă, familie, comunitate.Acest parteneriat trebuie să funcţioneze pe baza unor cerinţe în favoarea tuturor copiilor. De la acest obiectiv orientarea actuală în pedagogie e cunoscută sub numele de Educaţie pentru toţi .
Sintaxa Educaţia pentru toţi reprezintă atât un concept cât şi un obiectiv în stiinţele educaţiei. Educaţia pentru toţi are două dimensiuni:
-o dimensiune cantitativă care se referă la un nume mare de copii şi tineri care sunt excluşi din învăţământul de masă şi care
îşi pierd posibilităţile de a se exprima ,
-o dimensiune calitativă care se referă la copiii ale căror nevoi educaţionale de bază nu sunt satisfăcute în şcoală deoarece accentul se pune pe adaptarea individului la şcoală şi nu pe adaptarea individului.Între cele două dimensiuni există o strânsă relaţie . Ele se condiţionează.
Principiile educaţiei pentru toţi :
-viitorul societăţii depinde de modul în care ne creştem şi ne educăm copii, pentru viitorul societăţii trebuie să acordăm o atenţie deosebită fiecărui copil, să-l punem în valoare, deoarece fiecare copil este unic.
-diversitatea copilului nu constituie o piedică în educaţie, ci o sursă şi o resursă de dezvoltare pentru toţi.
Fiecare copil este important pentru familia sa, pentru şcoală , dar şi pentru întreaga societate. Fiecare copil poate învăţa în stil propriu , are dreptul la educaţie, şi la ajutor şi sprijin adecvat în funcţie de situaţie.
Specialiştii consideră că Educaţia pentru toţi să înceapă la vârsta preşcolară. Orice gradiniţă este considerată terenul unei învăţarii timpurii, a unor reguli sociale de conduită morală unde preşcolarii
-işi formează deprinderii specifice de autoservire, de igienă, etc.
-învaţă să relaţioneze ,să coopereze, sa-şi dezvolte abilitaţi ,priceperi si deprinderi specifice varstei , învaţă ce este competiţia,
sa-şi cunoască propria identitate şi să se concentreze pe o sarcină dată. Gradiniţa îşi poate îndeplini sarcinile de lucru în colaborare cu familia şi comunitatea locală.
Educaţia pentru toţi presupune schimbări majore pentru toţi în practicile educative , adică vizează atât cadrele didactice , cât şi societatea actuală.O atenţie deosebită trebuie acordată metodelor şi strategiilor didactice de predare , metode care pun în valoare şi stimulează copilul. Grădiniţa este prima treaptă unde copilul intră cu tot ce reprezintă el identitate personală, zestrea lui nativă, mediul socio-cultural. Copilul este actorul unui proces de formare în care fiecare gest, privire şi cuvânt care vine din partea adulţilor poate să le influenţeze şi să le schimbe imaginea de sine .De aceea programul din grădiniţă trebuie să-i ofere şansa de a se forma şi dezvolta într-o direcţie pozitivă. Mediul de viaţă din copilărie influenţează toate componentele personalităţii copilului.
Bibliografie-
Din cursurile de la Universitatea Bucureşti, Departamentul Pedagogia Învăţământului Primar şi Preşcolar , prof.univ.Emilia Stana.
vineri, 16 decembrie 2011
UNIREA MOLDOVEI CU ŢARA ROMÂNEASCĂ
FORMAREA STATULUI NATIONAL ROMÂN
În adunarea ad-hoc a Moldovei, cât şi a în cea a Ţării Româneşti, fuseseră aleşi toţi fruntaşi unionişti, dintre aceştia nu lipseau în Moldova M. Kogălniceanu, Vasile Mălinescu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Anastase Panu, iar în Ţara Românească foşti exilaţi din 1848, în frunte cu C. A. Rosetti, şi N. Golesu, A.G.Golesu, G. Magheru. În cele două Adunări erau alese figuri reprezentative ale ţărănimii ca Ioan Roată, Tănase Constantin, Mircea Mălăeru şi Gheorghe Lupescu.
În amândouă Adunările, moşierimea avea majoritatea, mai ales că ei i se alăturau cea mai mare parte dintre reprezentanţi clerului, precum şi candidaţi al căror succes fusese asigurat în Ţara Românescă de Alexandru Ghica. Grupările politice din Adunările ad-hoc existente în întreaga perioadă a formării statului naţional erau următoarele conservatorii, conservatorii moderaţi şi liberali de diverse nuanţe. În anii luptei pentru Unire, liberalii radicali munteni, în frunte cu C.A. Rosetti, ca şi liberalii democraţi moldoveni, conduşi de M. Kogălniceanu au avut ca trăsătură pozitivă faptul că au făcut apel la mase, organizându-le acţiunile. Profesând un program avansat de revendicări, limitat însă în privinţa chestiunii agrare, ei au reuşit, în mod firesc să strângă masele în jurul lor. Puterea grupării liberal-radicale stătea tocmai în această mişcare de mase pe care a reuşit s-o antreneze prin lozincile şi programele democratice pe care le enunţa. Dar, deşi militau împotriva rânduielilor feudale, pentru drepturi şi libertăţi burghezo-democratice, aceştia au căutat să canalizeze avântul revoluţionar al maselor orăşeneşti şi ţărăneşti, să-l utilizeze în folosul burgheziei şi să limiteze dorinţa de dreptate socială doar la lupta împotriva privilegiilor boiereşti, şi aceasta nedusă până la capăt. Adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească şi-au început activitatea prima la 22 septembrie - 4 octombrie 1857 ţi cea de-a doua la 30 septembrie-12 octombrie1857. La Bucureşti, conducerea Adunării a fost aleasă numai dintre aripii stângi a partidelor naţionale. Alături de vicepreşedintele Nicolae Golescu, au fost desemnaţi secretari C.A. Rosetti, Ştefan Golesu, C.A. Creţulescu şi D. Brătianu. După votare Unirii a început să se remarce o regrupare a forţelor din Adunare în sensul unei coalizări a conservatorilor şi a conservatorilor moderaţi. Votul pentru Unire pe care l-au dat ambele Adunări a avut o deosebită însemnătate în desfăşurarea ulterioară a luptei unioniste. După ce Adunările ad-hoc şi-au exprimat votul de Unire, deputaţi ţărani au ridicat revendicările lor.
În Moldova deputaţi pontaşi au depus o jalbă, adevărat monument literar, în care-şi descriau suferinţele şi cerea dârzi îndreptarea situaţiei lor, îndeosebi prin desfiinţarea boierescului şi împroprietărire. Ţăranii mai cereau în jalba lor ca „săteanul să fie şi el pus în rândul oamenilor, să nu mai fie ca până acum asămăluit cu dobitoacele necuvântătoare”.
La începutul anului 1858, potrivit dorinţei şi îndemnurilor boierimii reacţionare din cele două ţări, şi exprimând acordul puterilor semnatare ale tratatului de la Paris din 1856, un firman turc punea capăt existenţei Adunărilor ad-hoc, problema Unirii şi viitoarei organizării a Principatelor trecând din nou în discuţia diplomaţiei europene. Pe plan extern, dacă Rusia continua să susţină cauza Unirii, Walewski, ministrul de Externe al Franţei, se arăta dispus la compromisuri cu Turcia. Conferinţa de la Paris s-a deschis la 12-22 mai 1858. Delegaţii turc şi austriac s-au declarat potrivnici Unirii, în timp ce Kiselev, reprezentantul Rusiei, lua o poziţie categorică în favoarea îndeplinirii dorinţelor poporului român. Principala putere duşmănoasă Unirii Principatelor a fost Austria. Kiselev, delegatul rus, a apărat cu energie revendicările româneşti. La 7-19 august s-a semnat Convenţia între cele şapte puteri garantate privind organizarea definitivă a Principatelor. Prin Convenţie se hotăra ca Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să rămână sub suzeranitatea sultanului şi sub graniţa colec-tivă a puterilor. Problema fundamentală a Unirii nu era rezolvată, deşi se creau unele premise care vor ajuta la rezolvarea acestei chestiuni de viaţă a poporului român.
Lucrările Adunării elective moldovene au început la 28 decem-brie 1858-9 ianuarie 1859, sub preşedenţia lui Petrache Roset Bălănesu. Principiul Unirii, votat de Adunarea ad-hoc, nefiind luat în consideraţie în totalitatea luide Conferinţa dela Paris din 1858, a fost repus în consideraţie în totalitatea lui electivă. Adunarea clectivă număra 55 de deputaţi, dintre care 33 erau membri ai partidelor naţoonale, ceilalţi formau două grupări. O grupare sprijinea pe fostul domnitor Mihail Sturdza, iar a doua pe fiul aces-tuia Grigore Sturdza. În ziua de 5-17 ianuarie 1859, Adunarea electivă s-a întrunit spre a alege pe domnitor. Era un singur candidat Al.I.Cuza. Alegerea s-a făcut prin vot deschis, întrunind unanimitatea voturilor celor prezenţi -48-a fost proclamat domn al Moldovei de către preşedintele Adunării.
După depunerea jurământului , M. Kogălniceanu l-a întâmpinat pe domnul ales cu cuvinte simple, dar pline de semnificaţie: Alegându-te pre tine Domn în ţara noastră am vroit să arătăm lumii aceia ce toată ţara doreşte:la legi nouă, om nou... Fii dar omul epocii..., fă ca legea să fie tare,iar tu Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepasători sau răi.
Consulul francez arăta că alegerea colonelului Cuza este victoria deplină a ideilor înaintate şi liberale, iar vechiul sistem de corupţie şi-a trăit traiul.Veste alegerii lui Cuza, cunoscut prin activitatea sa progresistă din trecut, a produs o puternică impresie în rândul maselor.
Consulul Churchill arăta că între lozincile strigate de mase erau cele de: Jos Boierimea, Jos consevatorii, Trăiască Egalitatea, Trăiască Unirea, Jos turcii, etc.
Vestea alegerii lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei a fost primită cu bucurie şi în Ţara Românesca. Soluţia alegerii unui singur domnitor în ambele principate apăruse după ce Conferinşa de la Paris din 1858 nu rezolvase dorinţa de unire a poporului Român, exprimate prin Adunările ad-hoc. Într-o scrisoare trimisă de D. A. Sturdza către Al. Golescu se arată că moldovenii doreau, ca şi Muntenii, să adopte aceleaşi instrucţiuni pentru alegerea domnitorului, să reînoiască votul pentru Unire aşa cum au făcut şi moldovenii. Delegaţii moldoveni, C.Negri, N.Catargiu au avut confătuiri cu reprezentanţi partidei naţionale muntene, unde trebuie să se fi pus ţi problema Unirii, în persoana aceluiaşi domnitor.
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859 deputaţii au votat în umanimitate ca domn pe Al. Ioan Cuza. Alegerea lui Al.I.Cuza ca domn nu însemna numai triumful ideii Unirii, ci si un pas important în lupta pentru progres. Unirea a fost primul pas pe calea înfăptuirii statului unitar român, premiza cuceririi independenţei şi suzeranităţii României în 1877.
Puerea executivă era deţinută de un domn, ale cărui vederi erau acelea ale progresului. Pentru a desăvârşi Unirea şi a înfăptui programul de reforme, Cuza a căutat să folosească divergenţele dintre grupările politice burgheze şi moşiereşti spre a-şi crea acest partid de centruşi să cârmuiască personal.
Alexandru Ioan Cuza a fost numit simbolul unităţii naţionale. În anii 1859-1861, activitatea politică a avut un caracter comun, deşi s-a menţinut separaţia din punct de vedere administrativ. În 1860, Comisia Centrală a dezbătut şi votat un proiect de lege rurală ale cărui prevederi oglindeau poziţia majorităţii ei reacţionare, ţărănimea fiind spoliată de pământ. În 1860, guvernul Kogălniceanu a desfiinţat bătaia la sate, a înfiinţat judecătoriile săteşti, a aplicat practic o nouă lege a recrutării, a înfiinţat Universitatea din Iaşi, a adoptat o lege ocrotitoare pentru slugi.
În cei trei ani următori îndoitei alegeri, procesul de constituire a statului naţional Român s-a desfăşurat pe diferite planuri.
Politica Externă a Principatelor Unite a înregistrat în anii 1859-1861 un şir de succese. Unirea a fost desăvârşită, autonomia consolidată şi totodată se pregătea viitoarea neatârnare. Procesul formării statului naşional independent român era în desfăşurare.
Bibliografie
ISTORIA ROMÂNIEI VOL IV-Editura Academiei Republicii Române 1964-Formarea şi consilodarea orânduirii capitaliste (1848-1878)
FORMAREA STATULUI NATIONAL ROMÂN
În adunarea ad-hoc a Moldovei, cât şi a în cea a Ţării Româneşti, fuseseră aleşi toţi fruntaşi unionişti, dintre aceştia nu lipseau în Moldova M. Kogălniceanu, Vasile Mălinescu, Costache Negri, Alexandru Ioan Cuza, Anastase Panu, iar în Ţara Românească foşti exilaţi din 1848, în frunte cu C. A. Rosetti, şi N. Golesu, A.G.Golesu, G. Magheru. În cele două Adunări erau alese figuri reprezentative ale ţărănimii ca Ioan Roată, Tănase Constantin, Mircea Mălăeru şi Gheorghe Lupescu.
În amândouă Adunările, moşierimea avea majoritatea, mai ales că ei i se alăturau cea mai mare parte dintre reprezentanţi clerului, precum şi candidaţi al căror succes fusese asigurat în Ţara Românescă de Alexandru Ghica. Grupările politice din Adunările ad-hoc existente în întreaga perioadă a formării statului naţional erau următoarele conservatorii, conservatorii moderaţi şi liberali de diverse nuanţe. În anii luptei pentru Unire, liberalii radicali munteni, în frunte cu C.A. Rosetti, ca şi liberalii democraţi moldoveni, conduşi de M. Kogălniceanu au avut ca trăsătură pozitivă faptul că au făcut apel la mase, organizându-le acţiunile. Profesând un program avansat de revendicări, limitat însă în privinţa chestiunii agrare, ei au reuşit, în mod firesc să strângă masele în jurul lor. Puterea grupării liberal-radicale stătea tocmai în această mişcare de mase pe care a reuşit s-o antreneze prin lozincile şi programele democratice pe care le enunţa. Dar, deşi militau împotriva rânduielilor feudale, pentru drepturi şi libertăţi burghezo-democratice, aceştia au căutat să canalizeze avântul revoluţionar al maselor orăşeneşti şi ţărăneşti, să-l utilizeze în folosul burgheziei şi să limiteze dorinţa de dreptate socială doar la lupta împotriva privilegiilor boiereşti, şi aceasta nedusă până la capăt. Adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească şi-au început activitatea prima la 22 septembrie - 4 octombrie 1857 ţi cea de-a doua la 30 septembrie-12 octombrie1857. La Bucureşti, conducerea Adunării a fost aleasă numai dintre aripii stângi a partidelor naţionale. Alături de vicepreşedintele Nicolae Golescu, au fost desemnaţi secretari C.A. Rosetti, Ştefan Golesu, C.A. Creţulescu şi D. Brătianu. După votare Unirii a început să se remarce o regrupare a forţelor din Adunare în sensul unei coalizări a conservatorilor şi a conservatorilor moderaţi. Votul pentru Unire pe care l-au dat ambele Adunări a avut o deosebită însemnătate în desfăşurarea ulterioară a luptei unioniste. După ce Adunările ad-hoc şi-au exprimat votul de Unire, deputaţi ţărani au ridicat revendicările lor.
În Moldova deputaţi pontaşi au depus o jalbă, adevărat monument literar, în care-şi descriau suferinţele şi cerea dârzi îndreptarea situaţiei lor, îndeosebi prin desfiinţarea boierescului şi împroprietărire. Ţăranii mai cereau în jalba lor ca „săteanul să fie şi el pus în rândul oamenilor, să nu mai fie ca până acum asămăluit cu dobitoacele necuvântătoare”.
La începutul anului 1858, potrivit dorinţei şi îndemnurilor boierimii reacţionare din cele două ţări, şi exprimând acordul puterilor semnatare ale tratatului de la Paris din 1856, un firman turc punea capăt existenţei Adunărilor ad-hoc, problema Unirii şi viitoarei organizării a Principatelor trecând din nou în discuţia diplomaţiei europene. Pe plan extern, dacă Rusia continua să susţină cauza Unirii, Walewski, ministrul de Externe al Franţei, se arăta dispus la compromisuri cu Turcia. Conferinţa de la Paris s-a deschis la 12-22 mai 1858. Delegaţii turc şi austriac s-au declarat potrivnici Unirii, în timp ce Kiselev, reprezentantul Rusiei, lua o poziţie categorică în favoarea îndeplinirii dorinţelor poporului român. Principala putere duşmănoasă Unirii Principatelor a fost Austria. Kiselev, delegatul rus, a apărat cu energie revendicările româneşti. La 7-19 august s-a semnat Convenţia între cele şapte puteri garantate privind organizarea definitivă a Principatelor. Prin Convenţie se hotăra ca Principatele Unite ale Moldovei şi Ţării Româneşti să rămână sub suzeranitatea sultanului şi sub graniţa colec-tivă a puterilor. Problema fundamentală a Unirii nu era rezolvată, deşi se creau unele premise care vor ajuta la rezolvarea acestei chestiuni de viaţă a poporului român.
Lucrările Adunării elective moldovene au început la 28 decem-brie 1858-9 ianuarie 1859, sub preşedenţia lui Petrache Roset Bălănesu. Principiul Unirii, votat de Adunarea ad-hoc, nefiind luat în consideraţie în totalitatea luide Conferinţa dela Paris din 1858, a fost repus în consideraţie în totalitatea lui electivă. Adunarea clectivă număra 55 de deputaţi, dintre care 33 erau membri ai partidelor naţoonale, ceilalţi formau două grupări. O grupare sprijinea pe fostul domnitor Mihail Sturdza, iar a doua pe fiul aces-tuia Grigore Sturdza. În ziua de 5-17 ianuarie 1859, Adunarea electivă s-a întrunit spre a alege pe domnitor. Era un singur candidat Al.I.Cuza. Alegerea s-a făcut prin vot deschis, întrunind unanimitatea voturilor celor prezenţi -48-a fost proclamat domn al Moldovei de către preşedintele Adunării.
După depunerea jurământului , M. Kogălniceanu l-a întâmpinat pe domnul ales cu cuvinte simple, dar pline de semnificaţie: Alegându-te pre tine Domn în ţara noastră am vroit să arătăm lumii aceia ce toată ţara doreşte:la legi nouă, om nou... Fii dar omul epocii..., fă ca legea să fie tare,iar tu Măria Ta, ca Domn, fii bun, fii blând, fii bun mai ales pentru acei care mai toţi Domnii trecuţi au fost nepasători sau răi.
Consulul francez arăta că alegerea colonelului Cuza este victoria deplină a ideilor înaintate şi liberale, iar vechiul sistem de corupţie şi-a trăit traiul.Veste alegerii lui Cuza, cunoscut prin activitatea sa progresistă din trecut, a produs o puternică impresie în rândul maselor.
Consulul Churchill arăta că între lozincile strigate de mase erau cele de: Jos Boierimea, Jos consevatorii, Trăiască Egalitatea, Trăiască Unirea, Jos turcii, etc.
Vestea alegerii lui Al. I. Cuza ca domn al Moldovei a fost primită cu bucurie şi în Ţara Românesca. Soluţia alegerii unui singur domnitor în ambele principate apăruse după ce Conferinşa de la Paris din 1858 nu rezolvase dorinţa de unire a poporului Român, exprimate prin Adunările ad-hoc. Într-o scrisoare trimisă de D. A. Sturdza către Al. Golescu se arată că moldovenii doreau, ca şi Muntenii, să adopte aceleaşi instrucţiuni pentru alegerea domnitorului, să reînoiască votul pentru Unire aşa cum au făcut şi moldovenii. Delegaţii moldoveni, C.Negri, N.Catargiu au avut confătuiri cu reprezentanţi partidei naţionale muntene, unde trebuie să se fi pus ţi problema Unirii, în persoana aceluiaşi domnitor.
În dimineaţa zilei de 24 ianuarie 1859 deputaţii au votat în umanimitate ca domn pe Al. Ioan Cuza. Alegerea lui Al.I.Cuza ca domn nu însemna numai triumful ideii Unirii, ci si un pas important în lupta pentru progres. Unirea a fost primul pas pe calea înfăptuirii statului unitar român, premiza cuceririi independenţei şi suzeranităţii României în 1877.
Puerea executivă era deţinută de un domn, ale cărui vederi erau acelea ale progresului. Pentru a desăvârşi Unirea şi a înfăptui programul de reforme, Cuza a căutat să folosească divergenţele dintre grupările politice burgheze şi moşiereşti spre a-şi crea acest partid de centruşi să cârmuiască personal.
Alexandru Ioan Cuza a fost numit simbolul unităţii naţionale. În anii 1859-1861, activitatea politică a avut un caracter comun, deşi s-a menţinut separaţia din punct de vedere administrativ. În 1860, Comisia Centrală a dezbătut şi votat un proiect de lege rurală ale cărui prevederi oglindeau poziţia majorităţii ei reacţionare, ţărănimea fiind spoliată de pământ. În 1860, guvernul Kogălniceanu a desfiinţat bătaia la sate, a înfiinţat judecătoriile săteşti, a aplicat practic o nouă lege a recrutării, a înfiinţat Universitatea din Iaşi, a adoptat o lege ocrotitoare pentru slugi.
În cei trei ani următori îndoitei alegeri, procesul de constituire a statului naţional Român s-a desfăşurat pe diferite planuri.
Politica Externă a Principatelor Unite a înregistrat în anii 1859-1861 un şir de succese. Unirea a fost desăvârşită, autonomia consolidată şi totodată se pregătea viitoarea neatârnare. Procesul formării statului naşional independent român era în desfăşurare.
Bibliografie
ISTORIA ROMÂNIEI VOL IV-Editura Academiei Republicii Române 1964-Formarea şi consilodarea orânduirii capitaliste (1848-1878)
Abuzul si violenta in familie
ABUZUL SI VIOLENTA IN FAMILIE
Motto:
„Respectaţi copilul care face o greşeală şi care poate atunci sau mai târziu să se corecteze el însuşi, dar opriţi ferm şi imediat orice utilizare nepotrivită a ambianţei, prin grijă, linişte, prin cuvinte blânde ori printr-o prezenţă iubitoare.”
Maria Montessori – Decalog
Un important semn de progres al lumii contemporane îl reprezintă recunoaşterea şi respectarea copilului ca fiinţă umană cu drepturi egale şi cu nevoi specifice de supravieţuire, dezvoltare, educaţie şi afirmare a personalităţii libere şi creatoare.
Tratând copilul ca pe o persoană, apărând şi acordându-i dreptul la viaţă particulară, la intimitate şi la dezvoltare normală, avem garanţia că îi sunt asigurate condiţiile optime de dezvoltare şi că sunt prevenite situaţiile în care abuzul îi pune în pericol existenţa sau dezvoltarea.
Abuzul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esenţiale. Efectele abuzului sunt profunde şi nefaste , însoţind individul de-a lungul vieţii sale.
Cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor copilului în funcţie de etapele de dezvoltare ale acestuia, de către părinţii şi adulţii cu care el interacţionează, reprezintă posibilitatea de a relaţiona corect cu ei şi de a sesiza elementele unor traume, acţionând profilactic şi terapeutic.
1. Definiţii şi forme ale abuzului
Pentru înţelegerea , prevenirea şi intervenţia în cazurile de abuz, prima necesitate care se impune este aceea a definirii termenilor.
Abuzul este o manifestare a violenţei faţă de copii, profitându-se de diferenţa de forţă ( fizică, psihică, economică ) dintre adulţi şi copii, provocând intenţionat afectarea fizică şi/ sau psihică a acestora.
Există mai multe forme de abuz, iar o clasificare a lor este artificială deoarece acestea se împletesc: abuzul fizic are şi consecinţe psihice, abuzul sexual este însoţit de efecte fizice şi psihice asupra copilului, abuzul economic poate deveni abuz fizic, dacă munca depăşeşte capacitatea fizică a copilului, emoţional, mai ales dacă munca este umilitoare.
Abuzul fizic presupune folosirea forţei fizice asupra copilului şi supunerea la munci dificile care depăşesc posibilităţile lui având ca rezultat vătămarea integrităţii sale corporale.
Abuzul emoţional (psihologic) este un comportament inadecvat al adultului faţă de copil, cu efecte negative asupra personalităţii în formare a copilului. Respingerea, izolarea forţată, terorizarea, ignorarea şi coruperea copilului reprezintă forme ale acestui tip de abuz.
Abuzul sexual constă în expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seducţie sau implicarea sa în acte sexuale.
Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea accesului său la educaţie.
2 Mediile unde se pot întâlni diferitele forme de abuz
Familia
Deşi familia trebuie să constituie un mediu securizant pentru copil, aici se întâlnesc frecvent diferite forme de abuz.
Factorii care favorizează abuzul în acest mediu sunt multipli: nivelul redus de trai, şomajul, familii monoparentale, ignorarea abuzului, condiţii precare de sănătate şi viaţă ( alcool, droguri, spaţiu de locuit inadecvat, număr mare de copii ), nivel redus al educaţiei părinţilor.
Şcoala
Şcoala constituie, în primul rând, un spaţiu social de transmitere şi asimilare de informaţii, dar şi de modelare, socializare. Adesea, în cadrul acestui proces se pot manifesta unele forme de abuz, care sunt favorizate de supraîncărcarea programelor şcolare şi structurarea lor , supraîncărcarea programului de şcoală, metode disciplinare inadecvate, de etichetare şi admonestare a copilului, lipsa unei educaţii preventive în programa şcolară, tratament discriminatoriu aplicat copilului, condiţionat de factori subiectivi.
Strada
Strada asigură anonimatul potenţialului abuzator şi este locul unde pot fi întâlnite persoane cu comportamente sexuale deviante.
La factorii care favorizează abuzul în mediile menţionate, o contribuţie importantă o au mass-media ( ştiri, emisiuni, reclame cu caracter pornografic ), internetul ( dialogul cu persoane necunoscute prin „chat” ) şi publicitatea ( de exemplu Moş Crăciun devine personajul care aduce Coca-Cola, iar restaurantul este aproape întotdeauna un McDonalds ).
3. Cum prevenim abuzul ?
Este bine ştiut faptul că este mult mai folositor şi mai uşor să previi decât să remediezi, să tratezi consecinţele oricărei forme de abuz.
A preveni înseamnă a cunoaşte. Cunoaşterea se realizează prin informare şi educare care trebuie direcţionată spre familie, opinia publică, în general, şi copil.
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie.
Profesioniştii în domeniu au stabilit 10 reguli educative în familie.
1.Să-ţi iubeşti copilul, să-l accepţi aşa cum este, să te bucuri de el şi să nu-l jigneşti, să nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l umileşti, să-i dai prilejul să te iubească.
2.Să-ţi protejezi copilul, să-l aperi de pericole fizice şi sufleteşti, la nevoie sacrificându-ţi propriile interese, chiar cu riscul propriei tale vieţi.
3.Să fii un bun exemplu pentru copilul tău, astfel încât el să trăiască într-o familie în care domneşte cinstea, modestia şi armonia.
4.Să te joci cu copilul tău.
5.Să lucrezi cu copilul tău.
6.Să laşi copilul să dobândească singur experienţa de viaţă, chiar dacă suferă, deoarece copilul superprotejat, ferit de orice pericol, ajunge uneori un invalid social.
7.Să-i arăţi copilului limitele libertăţii umane.
8.Să-l înveţi să fie ascultător.
9.Să aştepţi de la copilul tău numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturizare şi experienţei sale.
10.Să-i oferi copilului tău trăiri cu valoare de amintiri, serbări în familie, excursii, călătorii, vacanţe, spectacole, manifestări sportive, deoarece copilul se hrăneşte, ca şi adultul, din trăiri care îi dau prilejul să cunoască lumea.
Mijloacele prin care se face educarea părinţilor, sunt lectoratele, întâlnirile periodice cu aceştia, popularizarea de materiale educative, articole de presă, dezbaterea unor cazuri de abuz şi consecinţele acestora.
În ceea ce priveşte opinia publică, este necesară organizarea de întâlniri cu diferite categorii ( părinţi, adolescenţi, educatori , persoane care îngrijesc copilul) pe teme specifice, informarea acestora cu privire la abuz, formele şi consecinţele acestuia.
Situaţiile de abuz din şcoală, amintite anterior, pot fi înlăturate dacă fiecare dintre noi îşi dezvoltă următoarele competenţele didactice: răbdarea, comunicarea empatică, disponibilitatea pentru acceptarea schimbărilor, abilităţi de comunicare cu persoane aparţinând unor grupuri sociale şi etnii diferite, stăpânirea problematicii abuzului, cunoaşterea cauzelor, modalităţilor de manifestare şi a posibilităţilor concrete de îndrumare şi soluţionare a situaţiei de abuz.
Copilul care-şi cunoaşte drepturile are şansa de a se apăra împotriva abuzului. De aceea, nu lipsite de importanţă sunt lecţiile de educaţie civică, opţionalele de educaţie pentru drepturile copilului, alte mijloace de exprimare liberă a opiniilor copiilor ( reviste pentru copii, emisiuni radio, cărţi scrise şi ilustrate de către copii).
4. Concluzii
Este important ca împreună, părinţi şi educatori, să facem totul pentru a învăţa copiii să recunoască şi să se apere de potenţiali abuzatori, să nu fie lăsaţi nesupravegheaţi, să le cunoaştem prietenii, să le explicăm diferenţa dintre comportamentul afectuos şi cel sexual sau cum să reziste tentaţiilor, să nu fim indiferenţi faţă de orice formă de abuz.
Ar putea să i se întâmple propriului nostru copil !
Este foarte important unde, cum şi lângă cine trăiesc, deoarece:
Copiii învaţă ceea ce trăiesc!
„Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi ceilalţi.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.”
DOROTHY LAW NOLTE
Bibliografie: Constantin Madalina – „Maltratarea copilului intre cunoastere si interventie”, editura Lumen 2004;
Motto:
„Respectaţi copilul care face o greşeală şi care poate atunci sau mai târziu să se corecteze el însuşi, dar opriţi ferm şi imediat orice utilizare nepotrivită a ambianţei, prin grijă, linişte, prin cuvinte blânde ori printr-o prezenţă iubitoare.”
Maria Montessori – Decalog
Un important semn de progres al lumii contemporane îl reprezintă recunoaşterea şi respectarea copilului ca fiinţă umană cu drepturi egale şi cu nevoi specifice de supravieţuire, dezvoltare, educaţie şi afirmare a personalităţii libere şi creatoare.
Tratând copilul ca pe o persoană, apărând şi acordându-i dreptul la viaţă particulară, la intimitate şi la dezvoltare normală, avem garanţia că îi sunt asigurate condiţiile optime de dezvoltare şi că sunt prevenite situaţiile în care abuzul îi pune în pericol existenţa sau dezvoltarea.
Abuzul afectează dezvoltarea copilului în dimensiunile sale esenţiale. Efectele abuzului sunt profunde şi nefaste , însoţind individul de-a lungul vieţii sale.
Cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor copilului în funcţie de etapele de dezvoltare ale acestuia, de către părinţii şi adulţii cu care el interacţionează, reprezintă posibilitatea de a relaţiona corect cu ei şi de a sesiza elementele unor traume, acţionând profilactic şi terapeutic.
1. Definiţii şi forme ale abuzului
Pentru înţelegerea , prevenirea şi intervenţia în cazurile de abuz, prima necesitate care se impune este aceea a definirii termenilor.
Abuzul este o manifestare a violenţei faţă de copii, profitându-se de diferenţa de forţă ( fizică, psihică, economică ) dintre adulţi şi copii, provocând intenţionat afectarea fizică şi/ sau psihică a acestora.
Există mai multe forme de abuz, iar o clasificare a lor este artificială deoarece acestea se împletesc: abuzul fizic are şi consecinţe psihice, abuzul sexual este însoţit de efecte fizice şi psihice asupra copilului, abuzul economic poate deveni abuz fizic, dacă munca depăşeşte capacitatea fizică a copilului, emoţional, mai ales dacă munca este umilitoare.
Abuzul fizic presupune folosirea forţei fizice asupra copilului şi supunerea la munci dificile care depăşesc posibilităţile lui având ca rezultat vătămarea integrităţii sale corporale.
Abuzul emoţional (psihologic) este un comportament inadecvat al adultului faţă de copil, cu efecte negative asupra personalităţii în formare a copilului. Respingerea, izolarea forţată, terorizarea, ignorarea şi coruperea copilului reprezintă forme ale acestui tip de abuz.
Abuzul sexual constă în expunerea copilului la vizionarea de materiale pornografice, seducţie sau implicarea sa în acte sexuale.
Neglijarea este incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i asigura nevoile biologice, emoţionale, de dezvoltare fizică şi psihică, precum şi limitarea accesului său la educaţie.
2 Mediile unde se pot întâlni diferitele forme de abuz
Familia
Deşi familia trebuie să constituie un mediu securizant pentru copil, aici se întâlnesc frecvent diferite forme de abuz.
Factorii care favorizează abuzul în acest mediu sunt multipli: nivelul redus de trai, şomajul, familii monoparentale, ignorarea abuzului, condiţii precare de sănătate şi viaţă ( alcool, droguri, spaţiu de locuit inadecvat, număr mare de copii ), nivel redus al educaţiei părinţilor.
Şcoala
Şcoala constituie, în primul rând, un spaţiu social de transmitere şi asimilare de informaţii, dar şi de modelare, socializare. Adesea, în cadrul acestui proces se pot manifesta unele forme de abuz, care sunt favorizate de supraîncărcarea programelor şcolare şi structurarea lor , supraîncărcarea programului de şcoală, metode disciplinare inadecvate, de etichetare şi admonestare a copilului, lipsa unei educaţii preventive în programa şcolară, tratament discriminatoriu aplicat copilului, condiţionat de factori subiectivi.
Strada
Strada asigură anonimatul potenţialului abuzator şi este locul unde pot fi întâlnite persoane cu comportamente sexuale deviante.
La factorii care favorizează abuzul în mediile menţionate, o contribuţie importantă o au mass-media ( ştiri, emisiuni, reclame cu caracter pornografic ), internetul ( dialogul cu persoane necunoscute prin „chat” ) şi publicitatea ( de exemplu Moş Crăciun devine personajul care aduce Coca-Cola, iar restaurantul este aproape întotdeauna un McDonalds ).
3. Cum prevenim abuzul ?
Este bine ştiut faptul că este mult mai folositor şi mai uşor să previi decât să remediezi, să tratezi consecinţele oricărei forme de abuz.
A preveni înseamnă a cunoaşte. Cunoaşterea se realizează prin informare şi educare care trebuie direcţionată spre familie, opinia publică, în general, şi copil.
Familia este mediul esenţial care poate influenţa dezvoltarea şi destinul copilului prin securizare materială, dragoste şi educaţie.
Profesioniştii în domeniu au stabilit 10 reguli educative în familie.
1.Să-ţi iubeşti copilul, să-l accepţi aşa cum este, să te bucuri de el şi să nu-l jigneşti, să nu-l pedepseşti pe nedrept, să nu-l umileşti, să-i dai prilejul să te iubească.
2.Să-ţi protejezi copilul, să-l aperi de pericole fizice şi sufleteşti, la nevoie sacrificându-ţi propriile interese, chiar cu riscul propriei tale vieţi.
3.Să fii un bun exemplu pentru copilul tău, astfel încât el să trăiască într-o familie în care domneşte cinstea, modestia şi armonia.
4.Să te joci cu copilul tău.
5.Să lucrezi cu copilul tău.
6.Să laşi copilul să dobândească singur experienţa de viaţă, chiar dacă suferă, deoarece copilul superprotejat, ferit de orice pericol, ajunge uneori un invalid social.
7.Să-i arăţi copilului limitele libertăţii umane.
8.Să-l înveţi să fie ascultător.
9.Să aştepţi de la copilul tău numai aprecierile pe care le poate da, conform gradului de maturizare şi experienţei sale.
10.Să-i oferi copilului tău trăiri cu valoare de amintiri, serbări în familie, excursii, călătorii, vacanţe, spectacole, manifestări sportive, deoarece copilul se hrăneşte, ca şi adultul, din trăiri care îi dau prilejul să cunoască lumea.
Mijloacele prin care se face educarea părinţilor, sunt lectoratele, întâlnirile periodice cu aceştia, popularizarea de materiale educative, articole de presă, dezbaterea unor cazuri de abuz şi consecinţele acestora.
În ceea ce priveşte opinia publică, este necesară organizarea de întâlniri cu diferite categorii ( părinţi, adolescenţi, educatori , persoane care îngrijesc copilul) pe teme specifice, informarea acestora cu privire la abuz, formele şi consecinţele acestuia.
Situaţiile de abuz din şcoală, amintite anterior, pot fi înlăturate dacă fiecare dintre noi îşi dezvoltă următoarele competenţele didactice: răbdarea, comunicarea empatică, disponibilitatea pentru acceptarea schimbărilor, abilităţi de comunicare cu persoane aparţinând unor grupuri sociale şi etnii diferite, stăpânirea problematicii abuzului, cunoaşterea cauzelor, modalităţilor de manifestare şi a posibilităţilor concrete de îndrumare şi soluţionare a situaţiei de abuz.
Copilul care-şi cunoaşte drepturile are şansa de a se apăra împotriva abuzului. De aceea, nu lipsite de importanţă sunt lecţiile de educaţie civică, opţionalele de educaţie pentru drepturile copilului, alte mijloace de exprimare liberă a opiniilor copiilor ( reviste pentru copii, emisiuni radio, cărţi scrise şi ilustrate de către copii).
4. Concluzii
Este important ca împreună, părinţi şi educatori, să facem totul pentru a învăţa copiii să recunoască şi să se apere de potenţiali abuzatori, să nu fie lăsaţi nesupravegheaţi, să le cunoaştem prietenii, să le explicăm diferenţa dintre comportamentul afectuos şi cel sexual sau cum să reziste tentaţiilor, să nu fim indiferenţi faţă de orice formă de abuz.
Ar putea să i se întâmple propriului nostru copil !
Este foarte important unde, cum şi lângă cine trăiesc, deoarece:
Copiii învaţă ceea ce trăiesc!
„Dacă trăiesc în critică şi cicăleală, copiii învaţă să condamne.
Dacă trăiesc în ostilitate, copiii învaţă să fie agresivi.
Dacă trăiesc în teamă, copiii învaţă să fie anxioşi.
Dacă trăiesc înconjuraţi de milă, copiii învaţă autocompătimirea.
Dacă trăiesc înconjuraţi de ridicol, copiii învaţă să fie timizi.
Dacă trăiesc în gelozie, copiii învaţă să simtă invidia.
Dacă trăiesc în ruşine, copiii învaţă să se simtă vinovaţi.
Dacă trăiesc în încurajare, copiii învaţă să fie încrezători.
Dacă trăiesc în toleranţă, copiii învaţă răbdarea.
Dacă trăiesc în laudă, copiii învaţă preţuirea.
Dacă trăiesc în acceptare, copiii învaţă să iubească.
Dacă trăiesc în aprobare, copiii învaţă să se placă pe sine.
Dacă trăiesc înconjuraţi de recunoaştere, copiii învaţă că este bine să ai un ţel.
Dacă trăiesc împărţind cu ceilalţi, copiii învaţă generozitatea.
Dacă trăiesc în onestitate, copiii învaţă respectul pentru adevăr.
Dacă trăiesc în corectitudine, copiii învaţă să fie drepţi.
Dacă trăiesc în bunăvoinţă şi consideraţie, copiii învaţă respectul.
Dacă trăiesc în siguranţă, copiii învaţă să aibă încredere în ei şi ceilalţi.
Dacă trăiesc în prietenie, copiii învaţă că e plăcut să trăieşti pe lume.”
DOROTHY LAW NOLTE
Bibliografie: Constantin Madalina – „Maltratarea copilului intre cunoastere si interventie”, editura Lumen 2004;
duminică, 11 decembrie 2011
Educaţia incluzivă
Educaţia incluzivă are în vedere îndepărtarea sau diminuarea barierelor de orice tip din calea învăţarii şi participarea în egală măsură a tuturor copiilor, acordându-se o atenţie specială celor din familii cu grad de vulnerabilitate sau cu un risc de excluziune şi marginalizare. Grădiniţa incluzivă şi interculturală este o grădiniţă deschisă tuturor , cu un curriculum care reprezintă diversitatea culturală a populaţiei locale, în care fiecare copil beneficiază de acces egal la o educaţie de calitate.
Promovarea educaţiei incluzive este o direcţie importantă a reformei educaţiei în România, inclusiv a reformei educaţiei timpurii.
Educaţia incluzivă implică o participare activă a copiilor la educaţie, indiferent de mediul cultural al familiilor lor şi de comunităţile din care provin , necesită o schimbare fundamentală de atitudine faţă de responsabilitaţile sistemului de învăţământ, inclusiv la nivelul preşcolar, din partea cadrelor didactice şi a comunităţilor , dar mai necesită şi cunoştinţe specifice, capacităţi şi strategiei educaţionale adaptate. Acest tip de educaţie presupune o abordare participativă a cooperării între cadre didactice, între cadre didactice şi copii, între copii, părinţi şi administraţia educaţională.Dacă un grup minoritar situat într-o societate majoritară îşi pierde identitatea propie şi se deschide spre comunicare cu restul societăţii,avem o situaţie de asimilare. Dacă pierderea identităţii este însă asociată cu izolare faţă de restul societăţii avem situaţia de marginalizare. Dacă grupul îşi menţine şi dezvoltă o identitate culturală proprie stabilă şi puternică, dar nu promovează relaţii de comunicare cu restul societăţii, avem o situaşie de separare, iar dacă aceasta este impusă de majoritate , vorbim de segregare.
Situaşia dezirabilă este însă cea de integrare, în care cele două grupuri, minoritar şi majoritar, îşi menţin şi dezvoltă propriile identităţi culturale, angajându-se totodată în procese de comunicare interculturală.
Romii sunt, fără îndoială, o minoritate cu statut particular, nu doar în România, ci şi la nivel european. Definitoriu pentru cultura dominantă în ceea ce priveşte mentalitatea faţă de romi este stereotipul, în majoritatea cazurilor negativ, conducând la stigmarea identităţii rome , la internalizarea acestui stigmat şi la negarea, de multe ori, de către unii romi, a apartenenţei la etnia romilor.
Discriminarea poate fi de mai multe tipuri . Discriminare directă este cel al refuzului înscrierii copiilor romi la o anumită grădiniţă. Discriminarea indirectă dezavantajează anumite persoane. Un exemplu poate fi achiziţionarea de către părinţi a unor materiale educative cu costuri ridicate ceea ce are drept consecinţă concentrarea copiiilor proveniţi din medii defavorizate în grădiniţe care nu au astfel de solicitări. Discriminarea structurală se referă la slaba reprezentare a unor categorii de persoane în anumite domenii. Un element esenţial în tentativele de combatere a discriminării este legat de stimularea conştientizării discriminării, atât de către cei care o produc, cât şi de către victime.
Modalităţi concrete ce pot contribui la îmbunătăţirea situaţiei ar putea fi –oferirea de exemple pozitive de romi auto-identificaţi, deci care îşi asumă
Identitatea romă cu reuşită profesională şi socială, să pună copiii romi de a experimenta atitudini pozitive ale celorlalţi, să permită celorlalţi să depăşescă stereotipurile şi prejudecăţile vehiculate la nivelul societăţii.
Întregul proces educativ din serviciile de educaţie timpurie va avea în vedere formarea la fiecare copil a unei imagini de sine pozitive, care să includă dimensiunea apartenenţei etnoculturale, dezvoltarea unei atitudini pozitive la toţi copiii faţă de cei cu apartenenţe culturale diferite şi faţă de diversitate în general. Copiii care au nevoi speciale trebuie susţinuţi suplimentar datorită apartenenţei la grupuri defavorizate din punct de vedere social sau cultural. Activităţile educative scot in evidenţă în mod echilibrat faptul ca între copii există atât asemănări cât şi diferenţe. Un cadru didactic modern se asigură că toţi copiii se simt speciali şi apreciaţi.Prin formularea de aprecieri pozitive cu orice ocazie, fără a compara copiii între ei, fără a crea ierarhii de grup, pot fi cocepute activităţi prin care fiecare copil să fie pus în situaţia de a se simţi special. Dacă o sarcină nu este realizată, în loc să spunem data viitoare să te străduieşti mai mult, putem opta să concluzionăm ,,va trebui să găsim o metodă mai bună prin care să înveţi să faci asta’’.Includerea unor legături cu cultura romilor va avea un efect pozitiv asupra stimei de sine a copiilor romi, dar va facilita şi învăţarea şi va dezvolta atitudini pozitive ale celorlalţi copii.
Este utilă implicarea unor adulţi romi care pot reprezenta modele de succes cu care să se identifice copiii romi, de exemplu tineri romi care îşi asumă apartenenţa la etnia romilor şi care, eventual, vorbesc limba romani.
Cadrele didactice care lucrează cu copii romi au nevoie de eforturi suplimentare de a stabili o relaţie de comunicare eficientă şi de colaborare cu părinţii romi.Vizitele la domiciliu pot reprezenta o modalitate de a cunoaşte diferite aspecte care să ajute la înţelegerea mediului familial al copiilor romi. Cadrul didactic are responsabilitatea de a gestiona situaţiile conflictuale între copii şi cele care implică părinţii copiiilor din grupa.
Părinţii pot fi invitaţi să se implice în conceperea şi susţinerea unor activităţi voluntare la grădiniţă. Poate fi vorba de :
-asistenţă directă , zugrăvire, donaţie de haine, reparaţii,etc.
-însoţirea copiilor cu ocazia excursiilor,
-strângerea de fonduri cu scopuri caritabile,
-dezbateri tematice pe teme de interes pentru părinţi,
-organizarea de evenimente sociale sau culturale,
-persoană resursă într-o anumită învăţare.
Activităţile care pot fi propuse părinţilor trebuie să fie multiple, variate şi să corespundă diferitelor nevoi şi posibilităţi pe care le au aceştia.
Pentru a motiva părinţii să dezvolte o legătură strânsă cu grădiniţa este esenţială recunoaşterea, atât în cadrul interacţiunilor individuale , cât şi în public, atunci când este posibil, a contribuţiei părinţilor, oricât de modestă ar fi aceasta, cu atenţie însă la faptul că aceste aprecieri să nu genereze frustrări şi diviziuni în rândul părinţilor. În oferta grădiniţei pot fi incluse şi activităţi adresate direct părinţilor, sesiuni de consiliere individuală sau de grup, activităţi de dezvoltare a coeziunii grupului, cursuri şi informări pe teme legate de creţerea copiilor sau pe teme de dezvoltare personală.
Bibliografie:
Proiectul pentru
Educaţie Timpurie Incluziva
Abonați-vă la:
Postări (Atom)